miercuri, 29 februarie 2012

Bravo, brava, bravi: bune maniere la concert


  Prima poveste din "Strauss si valsul trandafirilor de mai" e un mini-indreptar de bune maniere la concert pentru iepurasi, veverite si copii. Poate astfel veveritele nu vor mai sparge nuci in timpul valsului de intampinare, iar cotofenele nu vor "sopti" de sa se sifoneze partiturile violonistilor.

Regula no1: Fara zgomote in timpul spectacolului. Fara rontait. Fara fatait. Fara soptit.

- Sa nu uitam pupezele, adauga paunul Grand Jr. La ultimul spectacol, nu am reusit sa vad nimic pe scena din cauza palariilor unor tinere inaripate, nu dau nume.

Da, asa ajungem la regula no 2: Ne imbracam cu respect fata de muzicieni si fata de ceilalti spectatori. Nu ne aratam ghearele de la picioare nici daca e vara si cald. Fara sandale, fara pantaloni scurti, fara camasi suflecate. Cat despre fete, dar mai ales despre pupeze si cotofene, atentie la coditele-fantana din varful capului, la pampoane si la palariile ca niste cuiburi. Nu e carnaval, nici circ. 



Cand intra pe scena membrii orchestrei, aplaudam pana se asaza ultimul dintre acestia. Aplaudam cand isi face aparitia violonistul-sef (concert-maister), cel care va da tonul pentru ca ceilalti muzicieni sa isi poata acorda instrumentele. 

- Imi amintesc cum o mierla din alta padure a batut din aripi pana i-au sarit fulgii cand muzicienii au terminat de acordat instrumentele. A crezut ca acesta a fost tot spectacolul! suspina paunul Grand Jr.

Cand se termina concertul, aplaudam si strigam "bravo" pentru un solist, "brava" pentru o solista si "bravi" pentru mai multi muzicieni. Atentie, doar cand se termina concertul, nicidecum in pauzele dintre parti. 

- Din pacate, unele caprioare se grabesc sa tropaie admirativ de fiecare data cand muzica pare a inceta, stricand magia concertului, adauga mahnit Grand Jr.

Si iata regula no 3: Daca nu suntem siguri, asteptam pana aplauda ceilalti spectatori sau pana dirijorul se intoarce cu fata catre public si se inclina. Desigur, mai simplu ar fi sa urmarim ce scrie in program. 

Daca ne e sete sau foame, asteptam pauza, apoi mergem in foaier si doar acolo putem gusta niste dulciuri sau niste racoritoare. Ideal ar fi ca acestea sa nu fie aduse de acasa, din scorbura fiecaruia, si in niciun caz sa nu fie pastrate sub aripa in sala de concert.  

Pana la urma, regula de baza este: bucurati-va de muzica, dar ingaduiti-le si celorlalti sa se bucure de ea!



marți, 28 februarie 2012

Dantela, fluturari de gene si ceva snobism

Saptamana Strauss incepe cu o sesiune foto- dantela, roz, orhidee- pentru a intra in atmosfera muzicii pe care se fac promisiuni de dragoste ferice.




Povestim in urmatoarele sapte zile trandafirii despre atelierul de creatie pentru Ghid de buna purtare la concert. Ocazie cu care va veti aminti sa strigati "brava" unei soprane, nu "bravo" ( decat daca doamna arata excesiv de masculin). Ne oprim pret de un vals asupra istoriei familiei Strauss, un fel de telenovela Belle Epoque cu dramolete, rasturnari de situatie si efluvii de sentimente.  Duminica depanam impresii de la Balul Vienez de sambata seara ( muzica, matase, fluturari de gene).

Si, cu voia dvs, vom incheia glorios cu o recenzie creativa a Istoriei Snobismului ( daca nu in saptamana Strauss, atunci cand?).

Pe o alta zi de maine!





duminică, 26 februarie 2012

O imposibila iubire- executive summary

Ea- inalta, frumoasa, depresiva ( sau, dupa un decupaj modern, bipolar-dezordonata), excesiv de sensibila, talentata, cu inclinatii homosexuale.

El- urat, batran, aspru, riguros, complet lipsit de imaginatie, cu o liota de copii, vaduv.

Ea- compozitor stralucit, cu succese fluctuante in randul avizatilor, traind excesiv, fara sa-si planifice ziua de maine.

El- bogat cum numai un baron cu particula 'von', cai ferate si exploatari miniere poate fi in Rusia.

Ar putea fi o banala poveste de iubire.

Acum inversam genurile...

Si brusc intelegem de ce intre Ceaikovski si d-na von Meck nu a fost decat o stralucita corespondenta, una dintre cele mai bizare din istoria muzicii, nu lipsita de emotie sau de energie erotica. O poveste de iubire a doua suflete aflate in trupuri care nu se doresc. A doua minti care au nevoie una de cealalta pentru a trece prin rutina zilelor incarcate de facturi si fracturi casnice ( von Meck) sau pentru a-si sublima tulburarile creative, insomniile cronice, spaimele si vinovatiile fara nume( Ceaikovski).

Ani de zile si-au scris zilnic. Scrisori si...cecuri ( ultimele din partea Nataliei von Meck, desigur). Nu s-au vazut insa niciodata. Aceasta fiind conditia romantica impusa de la bun inceput de o vaduva batrana (dupa standardele vremii), urata, bogata, dependenta de muzica si singura. Catre un compozitor frumos, stralucitor, excesiv si bantuit de angoase.



Ca de obicei, genul conteaza.

E doar o observatie narativa, rog feministele sa inteleaga.

vineri, 24 februarie 2012

Vesti bune: pietonii si vuitonii in sfarsit... inegali.

Un amic publicitar m-a certat pentru ceea ce el a numit 'hiatusul dintre pozitionare si distributie'. In termeni profani, acesta presupune eroarea de a fi scris niste carti adresate segmentului premium, sofisticat, 'corporate' si de a le fi distribuit printr-un mijloc complet strain targetului. E imposibil de parcat langa un chiosc de ziare, s-a plans prietenul meu, iar vanatoarea de carti din fiecare luni poate fi un exercitiu familiar pensionarilor, nu si oamenilor ocupati care se simt dezarmati dupa al doilea "nu mai avem, cautati vis-a-vis, dupa intersectie".

Da, se pare ca pana acum "Povestile din Padurea Muzicala" s-au comportat ca niste carti pentru pietoni. Au ajuns cuminti in case, aduse de bunici, invatatori, profesori. Nu au zguduit paradigme artsy, fancy, hipster, uber-cool. Desi sunt carti bune nu numai de depozitat in bilioteca ci si de aratat, pentru a impodobi un cadru creativ.




















Aici 'vina' imi apartine. Am ales varianta publicarii intr-un tiraj care in Romania are rezonante de Coelho. Fara costuri suplimentare de promovare ( am renuntat cu usurare pana si la cutuma evenimentului de lansare, cel la care autorul culege laude dezlantuite si plictiseli inabusite). Si da, am ales o distributie de masa pentru o carte aspirationala. Cred ca sunt suficienti pietoni care pot pronunta "Chopin", fara a ne duce cu gandul la 'shopping' cu consoana finala cazuta. Pentru care Bach trece inainte de Maybach. Si pentru care Ceaikovski nu are legatura nici cu ceaiul, nici cu ski-ul.

Cel putin pana acum, am avut dreptate. La fel si prietenul meu, care va trebui sa faca un efort suplimentar pentru a ajunge la librariile Adevarul (fara parcare) sau pentru a accesa www.adevarulshop.ro. Pana la urma, Povestile din Padurea Muzicala pot fi carti de pietoni. Nu insa de Vuitoni. Si e bine sa fie asa.

PS: Visez o zi in care voi cere un taxi pe strada M..., iar dispecera ma va intreba, nelamurita: 'm' de la Mozart? Nu, de la macaroane, ii va raspunde pe speaker prietenul meu publicitar care va fi inteles ca muzica e singura democratie adevarata.

Strasnic, vinavat, Moscova



Vinovat e un cuvant rusesc. Vinavat, ca sa respectam pronuntia. Tot astfel strasnic. Intre vinavat si strasnic se perinda o intreaga experienta culinara moscovita, in care prea-plinul, abundenta si culorile naucitoare descriu un baroc slav chiar in sensul etimologic al termenului: perla neslefuita. Neslefuite par restaurantele Godunov sau CDL - barbare prin poleiala lor de prada mongola expunsa in obscuritatea unei bisericute din lemn. Strasnica- mancarea adusa in farfurii ale caror dimensiuni nemaivazute te obliga sa-ti tii mainile departate de corp intr-o gratioasa pozitie a doua din Lacul Lebedelor.

Rata indesata cu stafide, orez si mirodenii, puiul Kiev ( bun prieten al ratei de mai inainte), coltunasii ( ati ghicit, umpluti), totul e o mare revarsare sau o strasnica umplutura. Ne salveaza muraturile de poveste (usturoi, hrean, morcovi, dovleci) chiar atunci cand nostalgia prea-plinului- care- fuse incepe sa picure in tonuri minore. Pe nesimtite, empatizam cu jelania femeilor trupese venite sa ne cante despre serile din Moscova, iubiri de pusta, katiuse si kalinci. Am ochi negri, drept pentru care prind din zbor o dedicatie facuta prin arcuiri complice de sprancene de catre o babushka din cor. Litania-vals "Ocii ciornaie" m-a gasit totusi nepregatita, asa ca, dupa o lupta dreapta cu nostalgia sufletului rus, nu am altceva mai bun de facut decat sa ma concentrez asupra servetului bogat brodat de pe masa. Daca plangeti usor, nu mergeti la Godunov si, in general,  la niciun alt restaurant din categoria 'strasnic'. 


In zona 'vinavat' se inscriu restaurantele in care influentele aristocratic-europene ( mai ales franceze) sunt reinterpretate ruseste. Cu mult aur, mai precis, daca ne referim la Most (dreapta). Cu atmosfera de nunta ( Savoy). Sau cu misterul unei biblioteci nobiliare- Puskin Cafe ( vezi mai jos).


Sa adastam aici o vreme, pentru ca da, imi place povestea cafenelei nascute dintr-un vers,  patruzeci de ani dupa ce Gilbert Becaud canta despre Natalie, Piata Rosie si...Puskin Cafe. Despre primele doua avem motive serioase sa credem ca existau si in anii 60,











Ultima a fost deschisa abia catre sfarsitul anilor '90 intr-o veche resedinta nobiliara. Carti vechi. Pian. Mai ales...liniste. Altfel, gustari cu nume poetice  ( Vis de iarna, Vis de vara). Surprinzator, o suta de varietati de miere ( de pusta, de paduri arctice, de ienupar, etc).  Deloc surprinzator, tot atatea feluri de sampanie. Pentru a pastra nuanta de vinovatie, presupun.  Potentata la final de foaia delicat scrisa cu niste cifre barbare, si iata ca revenim la sentimentul strasnic al fiintei. Iesim pe cel mai vechi bulevard din Moscova, Tverskaia, acolo unde Ceaikovski a poposit la un hotel dupa o casatorie nefericita (si neconsumata) cu o fosta eleva. Aerul e proaspat, casele sunt joase, miroase a tei si a Iesi. Ne imprietenim, in sfarsit, cu mama Rusie, ajutati de niste trufe din pivnita cofetariei Puskin.  Si mai ales de o noapte de iunie, a carei lumina polara ne absolva de orice vinovatie si ne ingaduie sa traim... strasnic.

vineri, 17 februarie 2012

Nu ma uita

"Cioburi. O mica sticla cu esenta de violete se sparse in bucati disonante. Petale. Cupele crinilor se deschisera ca niste panze de corabile, apoi cazura greu pe podea. Vantul ivit de nicaieri se franse la fel de brusc cum incepuse. Apoi pendula batu ora sapte si, din ultima raza a apusului, se desprinse o zana uituca. (...) In Taramul Uitarii, langa un calut violet, o zana canta la pian si face briose. Degetele-i subtiri tin minte ceea ce ea a uitat de mult. Cand se face seara, se indreapta cu pasi usori catre veranda desenata de iedera. Culcata cu capul in poala mamei Lethe, priveste cum doarme cerul".

Nu-ma-uita este mica zana cu par violet care incearca sa destrame vraja uitarii invatand pe dinafara nocturne de Chopin. E ultima poveste din "Chopin si balada stropilor de ploaie". Si a saptea schita din "Povesti de adio" ( de citit peste noua luni). Obsesie? Nostalgie? Incapatanare? Mai degraba piatra unghiulara.

Probabil ca fiecare om are un cuvant-cheie, un fel de capat de lumanare care sa-l poarte prin lume. Cu care sa-si arda degetele. Sa-si afume parul. Si cu care sa se reflecte in ochii celorlalti. Cuvantul meu este uitarea. De cand ma stiu, ma tem sa nu uit locurile prin care am trecut, oamenii pe care i-am iubit, cartile pe care le-am citit, sa nu uit cheile in usa si cardul in bancomat. Pastrez bilete de dragoste si bilete de tramvai, mailuri de adio si cadouri nefericite primite de ziua mea (pe care nu o sarbatoresc niciodata). Culeg cate o piatra din fiecare colt de pamant care m-a julit cu frumusetea sau cu pustietatea lui. Si, mai ales, am cimitirele mele preferate *: din Botosani ( cel mai mare cimitir evreiesc din Europa de rasarit), din Praga, desigur, apoi cele din Cannes ( cu belvedere marina), Montmartre (literar) si Brasov (german).


Chopin este tovarasul meu in taramul uitarii. Nu ma copleseste ( ca Beethoven, Brahms, Schumann), nu ma adanceste in profunzimi metafizice ( ca Bach, Albinoni, Corelli), nu ma striga pe nume de inger ( ca Mozart). Nu ma vindeca, nu ma cearta. Ma acompaniaza.

PS: Iata ca se incheie saptamana Chopin. De luni va fulgui peste noi o carte despre Ceaikovski, cu povesti de ceai si de zapada.


[*] Promit un articol cu moda de cimitir, despre fascinantele trenduri in inscriptii si decoratiuni “eterne”.

joi, 16 februarie 2012

Cui i-e frica de MM?


Fata mea detestà clovnii. Drept pentru care, la fiecare petrecere de copii, avem un ritual. Mai intai intru eu, pentru a sonda terenul: " dar clovni, aveti?". Apoi ne facem un plan de bataie a carui varianta ideala presupune o lunga plimbare prin imprejurimi atunci cand apar perucile roz-mov si zambetele varuite. De fiecare data, insa, ajungem cumva la mainile infipte-n sold si la privirea incruntata catre animatorul binevoitor care mie nu imi pare clovn, dar fetei mele da. Si mai ales la sentinta "miroase urat aici" aplicata de la inaltimea celor 110 cm nefericitului care insista sa ne coopteze in niste jocuri atat de noi, atat de distractive.


La randul meu, nu pot spune ca am avut o relatie prea buna cu clovnii. Ca fost publicitar, ii inteleg. Copil cuminte fiind, ii toleram ca un bruiaj obligatoriu inainte de dresura cu maimute si ponei. Incadrati in categoria " tanti cu pene si paiete", ii aplaudam  tare-tare ca sa plece cat mai repede. Rabdarea mea avea insa o limita, descrisa de cele trei bile negre unanim recunoscute drept Mickey Mouse. Cu manusile lui albe, supradimensionate, de infractor sau de boxer, inca mi se mai pare un personaj dubios. Iar vocea-i stridenta, de soprana nevrozata, imi da si acum fiori cand o regasesc in variatiuni de ghiseu.


Cineva mà intreba de ce am scris Povestile Muzicale. Raspunsul pretentios implicà un paletar de culori speciale, de la teoria muzicalà la experienta de trainer, de la strategia publicitarà la nostalgiile creative post-partum. Varinta scurta? Din teama de Mickey Mouse.




PS: In bestiarul actual al personajelor pentru copii, MM imi pare brusc benign. Printre bakugans, ben-teni si alti monstri cu ochi goi, soricelul Disney se misca pozitiv, e costructiv si echilibrat. Cam ca un presedinte american intr-o adunare de extraterestri pixelati. Sorry, Mickey!





marți, 14 februarie 2012

Acasa e ... Chopin

Azi iubirea e ocupata sa insemneze orasul cu urme de ruj.

Umfla baloane, liciteaza flori, rontaie briose in forma de inimioare.

Mai bine ar da zapada.

sâmbătă, 11 februarie 2012

Petrecerea e in alta parte

Rochie. Sclipitoare. Pantofi. Abrupti. Rimel. Prea mult, ca orice truc descoperit dupa treizeci de ani.

Si totusi ceai. Si totusi mere. Mai ales deloc zapada.

Demachiant. Tricou.  Ciorapi. Pamuk sau Carver?

In aceasta noapte, petrecerea e in alta parte.






vineri, 10 februarie 2012

Blond deschis


 “ ..am pierdut intr-o singura zi, cu un fax, 80% din business.”  [1]

Odata cu faxul pierzator, dar cu infinit mai putin ecou, mi-am facut intrarea in breasla publicitarilor. Se intampla acum 12 ani, managerul care se ocupa de contul damnat isi facea ladita de plecare, astfel incat prima mea zi in agentia cu cea mai mare cifra de afaceri din Romania a avut o inevitabila atmosfera de provizorat. Timp de o saptamana nu am avut nici birou nici calculator, si doar mai tarziu, cand aceeasi soarta au impartasit-o toti colegii nou sositi, am inteles ca aceasta nu era o nicidecum o intamplare ci un ritual. Un traseu scrasnit de initiere, prin care ti se punea la incercare rabdarea si mai ales ti se testa unghiul cu care erai dispus sa iti apleci coloana vertebrala.

Atunci am acceptat senina coltul de masa oferit de account-directorul meu si am facut turul agentiei, plictisind pe toata lumea cu un nume care avea sa fie uitat in urmatoarele secunde, dat fiind faptul ca era urmat de titulatura “ noua noastra colega de la Ogilvy, account executive”. Cum nu eram o achizitie, mi-am castigat doar pe dibuite un nume si mai ales o porecla (&one, Danone, Avionul Alb). In primii 10 ani am trecut prin 9 team-building-uri, 12 redecorari si doua schimbari radicale de management. Am asistat la recrutari glorios trambitate si la concedieri minunat justificate. Mai repede decat apuca asistenta GM-ului sa imi schimbe cartile de vizita, m-am metamorfozat din caraus de mailuri-briefuri-statusuri in account director, CS director pentru ca apoi sa imi deschid aripile de director executiv al Ogilvy&Mather. Oamenii cu care am pornit la drum s-au casatorit, au facut copii, au plecat din tara sau au murit. Tot atatea mailuri de despartire, unele optimiste, altele nostalgic-dezamagite, cele mai multe profesionist scrise, instituind pe nesimtite regulile unui gen: mesajul corporatist de adio.


“Blond deschis” porneste de la aceasta experienta personala si de la o arhiva de peste 500 de mesaje corporatiste din gama riturilor de trecere, fie acestea de acces, de sudare a echipei sau de exit ( Ei bine, da, am pastrat toate mailurile de adio ca si pe cele “motivationale”). Va fi un roman despre publicitate. Dar mai ales despre publicitatea de dupa publicitate si despre dragostea de dupa dragoste.


[1] Mihaela Nicola, fost MD Ogilvy& Mather, intr-un interviu glossy

joi, 9 februarie 2012

Teama de blog


Ideea ca am blog ma bantuie ca un geam deschis iarna. Stiu ca ar trebui sa umplu cu ceva golul acela prin care sufla vantul, ca ar trebui sa apar mai des in cadrul ferestrei, sa fac nonsalant din poignet-ul stilistic al experientelor minunate intru scris, gatit, iesit, poleit.

Doar ca pentru mine acest blog ar trebui sa fie nu atat o vitrina "aspirationala" cat un culcus.  O scorbura mica-mica in care mai adaug cateva paie despre Padurea Muzicala, niste pietricele adunate de prin lumea larga si, eventual, niste fasii de ceata : atelierul de creatie pentru Povesti de adio  (povestiri despre desprinderi, parasiri, hai sa spunem rituri de trecere) si pentru Blond deschis  (roman despre publicitari din perspectiva celei mai importante persoane din agentie -secretara).

Altfel, sunt omul care nu mai merge nicio zi la sala din momentul in care si-a facut abonament. Care nu poate sa vina niciodata la o intalnire la ora fixata (drept pentru care ajunge mai devreme). Care nu isi sarbatoreste ziua de nastere si isi inchide cu delicatete telefonul pe 7.6 . Care nu poate scrie pe blog ca un blogger, dar se gandeste zilnic sa o faca si e vinovat in fiecare clipa pentru ca nu, nu poate.